Monitorizare de presă

Căutare

Cuvânt cheie

Organ:

Tematica:



Numele cotidianului: Jurnalul Naţional
Anul şi data apariţiei: 20/06/2010
Tematica: imigrantii români (Spania, Franta, Anglia, Germania)
Categoria articolului: interviuri
Autorul articolului: Loreta Popa
Titlul articolului: Un român la Paris
Numărul fotografiilor: 5
Acces online: https://www.jurnalul.ro/special/special/un-roman-la-paris-547141.html


Cum reuşeşte Bogdan Stanoevici ca după atâţia ani de actorie să-şi păstreze intactă prospeţimea este o întrebare care m-a frământat după ce mi-a făcut bucuria de a acorda un interviu în exclusivitate Jurnalului de Duminică. Pe culmile succesului datorită rolului din "Sania albastră", a plecat din România în 1989. Nu i-a fost uşor, dar a reuşit să se impună datorită tenacităţii şi talentului uriaş. A ajuns să joace pe aceeaşi scenă cu Depardieu, iar Delon l-a servit cu şampania sa producţie proprie, ceea ce nu este lucru puţin...

Ori de câte ori era nevoie de un băiat mare cu zâmbetul deschis şi privirile la fel, de un tânăr sincer, cu sufletul în palme, Bogdan Stanoevici era chemat. De la "Sania albastră" are amintiri multe şi frumoase. "Frumos era că filmul nu avea nimic ideologic, era o poveste între doi tineri care se iubeau, natură, peisaje. La filmările de la restaurantul de la Piatra Mare, era un grup de francezi care a văzut filmarea şi a venit să asiste. Au întrebat cine e actorul principal. M-au arătat, iar cineva din echipă a vrut să facă o glumă şi le-a spus: «Ştiţi, el este Alain Delon al României». Din clipa aceea, s-au dus în cameră şi i-au chemat pe toţi, s-a umplut restaurantul, de fiecare dată când trăgeam o priză aplaudau.

După a treia, a patra directorul de producţie nu mai putea şi mi-a spus: «Bogdane, fă ceva, că înnebunim». «Nu ştiu, nu-i cunosc», i-am spus. «Păi, de ce aplaudă?» «Nu ştiu, aşa o fi la ei». S-a dus să vorbească cineva cu ghida, ca să le spună că deranjează, fac prea mult zgomot. La care ghida le-a spus: «E foarte dificil, pentru că ei ştiu că acest actor este Alain Delon al României». «Dar spuneţi-le că nu e, e un actor popular, foarte simpatic, dar nu e Alain Delon. Poate pleacă»... Nu au plecat, cât am avut de tras în restaurant au stat cu noi. Când intram în hotel, mă aplaudau. Era ceva, mi-au cerut autografe. Mă vedeau o mare vedetă. Eu cu mama mea avem o relaţie mai specială, aşa că mergea câteva zile cu mine mereu la filmări.

Trebuia să vină la filmările de la «Sania albastră». Îi cer directorului de producţie o maşină să meargă să o ia pe mama de la gară. «Sigur că da», mi-a spus. Ioan Cărmăzan vorbeşte cu Marian Stanciu şi zice: «Ăsta ne ia de proşti, adică vezi Doamne o aduce pe maică-sa, uite are atâtea fete în jur, el o aduce pe maică-sa». Marian Stanciu îi spune: «Da, suntem prieteni de mult timp şi o cunosc pe mama lui, totdeauna o aduce pe mama lui, să-i facă plăcere». Au pus pariu o ladă de bere. Şoferul se duce, o aduce şi apare mama în restaurant. Atunci, Cărmăzan zice: «Uite mă, dobitocul, a adus-o pe maică-sa». Toată lumea a izbucnit în râs, iar mama: «Arăt în aşa hal încât atunci când intru vă umflă râsul pe toţi?»

UN TALENT FĂRĂ STARE
Bogdan Stanoevici are o disponibilitate aparte de identificare cu personajele sale, inteligenţa cu care-şi gândeşte fiecare rol, amestecul de firesc şi măiestrie de care dă dovadă de fiecare dată, toate au trăsătura definitorie a actorului: exigenţa faţă de sine şi faţă de cei cu care trebuie să comunice pe aceeaşi lungime de undă. Talentul lui nu cunoaşte starea, talentul lui este prin excelenţă dinamic. Încă de la debut, a căutat să adauge chemării sale spre meserie cărămizile experienţei. Pe măsură ce se înălţau, acestea prindeau forma unei scări. Un zidar încăpăţânat, Bogdan Stanoevici, prevăzător şi muncitor. Şi-a dorit să reuşească şi a reuşit. A învăţat de la Amza Pellea, la clasa căruia a terminat IATC-ul în 1982, cum trebuie să se supravegheze, cum să miroasă, să pipăie, să asculte.

Cum trebuie să se vadă din afară, să se observe încercând să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă cu el din punct de vedere fizic. Aşa a ajuns încet, dar sigur la stăpânirea de sine. Bogdan a sosit în Franţa la maturitate, la 32 ani, vorbind franceza, ca orice străin. A început cu scheciuri pentru televiziune, la Canal Plus, parodiind procesul lui Ceauşescu, la modă în 1990. Succesul l-a încurajat să bată la uşile tuturor directorilor de casting spre a-şi propune serviciile şi să-şi convingă agentul că dacă se va ocupa cum trebuie de cariera sa, va câştiga mulţi bani. Odată ajuns în faţa camerelor de televiziune, a demonstrat că este un adevărat actor, cu experienţă, câştigând elogiile realizatorilor, scenariştilor şi producătorilor pentru interpretările sale. În ultimele luni a terminat o comedie poliţistă, unde joacă un român.

"Culmea. Nu am mai jucat de mult. Un mic şmecheraş, pe comedie, se pare că a ieşit bine. Pregătesc un spectacol şi un CD cu scheciuri ale lui Bourvil. Am cântat câte o piesă la apariţiile tv din România. Eu mi-am creat o societate de producţie în Franţa şi discul o să-l coproduc cu La Belle Independente. Nimeni nu a făcut aşa ceva. Când mi-a venit ideea chiar eram mândru. Am un prieten care mă ajută la orchestraţie. E foarte bun. Mai am nişte proiecte în colaborare cu Paradox film, din România. Cu cei de la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu Unesco am un proiect internaţional cu actori francezi, români, nemţi, italieni, englezi, spanioli. Un spectacol care are doar o treime text, restul fiind situaţii. Ca să înţelegeţi, Marilyn Monroe îi cântă Happy birthday mister president lui Stalin. Toată povestea se petrece într-o piscină."

Are un puşti de 8 ani, Louka. "Nu am vrut să sune altfel, căci francezii pronunţă ciudat. Mai aveam o chestie cu numerologia, nu voiam să aibă numai patru litere. Am decis o variantă bizantină, care înglobează toată lumea, şi români, şi francezi: Louka. E amuzat câteodată, când unii îi spun Luca, cu accent pe u, el spune «Non, c'est Louka». Eu îi vorbesc româneşte de când era mic. El îmi răspunde în franceză, dar a început să o rupă binişor. I-am spus că o să-l aduc în România, că e ţara mea, să vadă şi el de unde vin, că este jumătate român. El spune nu, că e nevoit să vorbească româneşte. I-am spus că atunci când vorbesc cu el româneşte se uită toţi la el, dar înţelegem numai noi doi. E nemaipomenit. A fost de acord cu mine."

ÎNCEPUTUL
În grupul "Song" a intrat în timpul ultimului an de liceu, făcând parte din primii 12 membri ai grupului şi este foarte mândru de asta. Songul l-a adus pentru prima oară în faţa camerelor de televiziune, era în anul I la IATC, într-o emisiune a regretatului Tudor Vornicu în care spunea o poezie a lui Topârceanu, "Eroii mei sunt doi cocoşi", într-un fel mai special, bâlbâindu-se. A fost primul succes, dar care a avut şi un alt efect. A fost chemat şi i s-au pus diverse întrebări, printre care şi "la cine s-a gândit atunci când a interpretat poezia în acel fel", iar el a răspuns cu o altă întrebare "Dar dvs. la cine v-aţi gândit?". Din acea clipă a devenit un element perturbator.

Şi a continuat timp de 13 filme şi alte 16 filme de televiziune pe care le-a făcut de-a lungul a 10 ani, printre care "Tridentul nu răspunde", regia Traian Roman, "Sania albastră" (Ioan Cărmăzan), "Învingătorul" (Tudor Mărăscu), "Ziua Z", "Noi, cei din linia întâi"(Sergiu Nicolaescu), "Melodii la Costineşti" (Constantin Păun), "Rezervă la start" (Anghel Mora).

O ADMITERE BUCLUCAŞĂ
A făcut parte din acei artişti norocoşi iubiţi de public. "Toată viaţa am fost urmărit de cifra 13. De la admitere. Era 13 iulie. La ora 13:00. Eram pe ore chemaţi la examen. A fost o mică întârziere. Eu am o problemă cu orele. La liceu, deşi eram la doi paşi (am învăţat la Caragiale şi locuiam la Volga), mi-era imposibil să ajung la timp. La admitere, tot aşa. Cutremurul din 1977 m-a prins la Bulandra, în schit, nu cântam în seara aceea cu grupul, dar m-am dus. Bine am făcut, pentru că eram la cineva în Rosetti şi o bucată din acel apartament a căzut şi mi-am spus că am avut zile. Mă uitam apoi la ce mai rămăsese şi nu-mi venea să cred. Era după cutremur şi, pentru că nu mai era Schitu, examenele s-au dat la Naţional. Toată lumea intrase, numai eu nu. Era o secretară, săraca, striga: «Stanoevici, nu l-a văzut nimeni?».

«Nu l-a văzut nimeni pe băiatul acesta? Poate că e în faţă, întrebaţi vă rog!» Mama lucra pe vremea aceea la Curtea Superioară de Control Financiar, secretara unuia dintre directori. Eu la ora 13:00 trebuia să intru, iar la 12:30 ar fi trebuit cel târziu să plec de acasă. La 13:00 fără ceva o sun pe mama: «Mami, vine cineva să mă ducă?". "Cum să vină, cine să te ducă, de ce nu ai plecat devreme?» «Da, dar am repetat.» Mă iubea foarte tare şoferul şefului mare. A auzit-o pe mama şi a întrebat: «Care e problema?». Mama i-a spus şi el s-a oferit să mă ajute. A venit şi m-a luat. Mi-a spus: «Bogdănel, urcă-te în spate!». Eram îmbrăcat în alb. Ajungem în spate la Naţional, maşină neagră, de minister. 

Apoi, mi-a spus: «Nu te mişca, deschid eu uşa». «De ce?» «Lasă, măi, e important să deschid eu.» Ajungem, coboară, îmi deschide uşa. În spate, pe la intrarea actorilor, lume multă, părinţi care aşteptau. Secretara tot striga şi nu venea nici un Stanoevici. Eu ajung, urc pe scări, iar şoferul strigă: «Domnul Bogdan, mult succes! Vin să vă iau?». Eu zic: «Nu, lasă că vin pe jos». Ca o floare zic: «Eu sunt Stanoevici». Ea, săraca: «Hai, măi, de când te căutăm. Unde ai fost?». Eu zic, dacă tot am ajuns aşa, hai să joc pe ăla cu probleme. Zic: «A avut şoferul o problemă cu maşina». «Hai,
du-te, dragă». Când trec printre oameni, o cucoană ţin minte că a spus: «Păi, sigur, de-aia nu intră ai noştri! Uite, i-aduce cu maşina». Netulburat, am trecut aşa, ca un prinţ, printre ei.

La examenul de facultate, la proba aceea practică, în general, băieţii începeau cu o poezie de forţă, «Scrisoarea a III-a» sau ceva de genul acesta. Eu mă simţeam în largul meu în comedie. Era şef de comisie, Dumnezeu să-l ierte!, Octavian Cotescu. «Cu ce vreţi să începeţi?» Am spus cu «Dumneata» de Marin Sorescu, monolog de comedie. Se uită pe deasupra ochelarilor şi m-a întrebat: «Sunteţi sigur?». Un fel de «Eşti nebun, dar mă rog»... Zic «Da»...
Am spus monologul şi i-am auzit râzând. Ceea ce e foarte rar. Asta dintr-o dată mi-a dat aripi, mi-am spus aha, i-am agăţat. După comedie am băgat una cu lacrimi, să rup gura târgului, iar pe cea de forţă la sfârşit. «Scrisoarea a III-a» au cerut-o ei. A fost prima probă, simţeam că fusese bine, la proba scrisă nu-mi făceam probleme, deşi era eliminatorie şi ea. Greu era monologul, la partea muzicală am avut o piesă de-a lui Doru Stănculescu, «Haidi hai». A plăcut. Unii râdeau de mine la începutul institutului: «Ia uite, altul care a intrat cu chitara». Fusese Bodolan înainte. Am rămas mai puţini după cea dintâi eliminare. La română au căzut foarte mulţi. Bref, am rămas 13.

Era Marian Râlea, cel mai bun de departe dintre noi toţi, cred că el nu a avut noroc. După '89 a recuperat ceea ce merita. Eram coleg cu Puiu Jipa, Vali Voicilă, Constantin Bărbulescu, Cătălin Ciornei, Teodor Marinescu, Marian Stan, iar fetele erau Tania Filip, Magda Catone, Mirela Nicolau, Ana Ciontea, Ana Maria Bobicov. Şapte băieţi şi şase fete... Şi Amza Pellea şi Marinuş Moraru ne voiau la ei în clasă pe Marian şi pe mine. «Nu se poate, ăştia doi sunt elementele cele mai promiţătoare la nivelul acesta, nu pot fi în aceeaşi clasă, trebuie împărţiţi». Amza m-a luat pe mine, Marian a mers la Marin Moraru. Noi am fost singura promoţie completă a lui Amza Pellea, pentru că pe primii i-a luat din mers, iar pe ceilalţi nu i-a terminat. Cojar m-a debutat, cel dintâi rol a fost la Naţional în «Idolul şi Ion Anapoda». Eram în anul I de facultate.

Am fost un tip norocos, la vârsta aceea să vii la Naţional, şi cu cine, Mişu Fotino, Ileana Stana Ionescu, Coca Andronescu, Adela Mărculescu şi George Paul Avram. Apoi am făcut «Fata din Andros», nu mai ştiu de ce, Gheorghe Visu juca rolul, iar el pleca în altă parte... a fost un mare succes. Am fost la Edinburgh. M-au lăsat să plec pentru că a semnat Beligan, dar când trebuia să plec în Germania nu a mai semnat. Atunci am plecat din Naţional şi am lăsat trei spectacole. A fost marea rebeliune care i-a surprins pe foarte mulţi. Singurii care m-au susţinut au fost actorii cu care lucrasem. «Uite cine îndrăzneşte să dea cu piciorul pentru că i-au făcut o măgărie.» Nu mi s-a dat viză pe motiv că «Nu prezintă garanţii etice şi morale pentru a reprezenta România în străinătate». Eram Râmaru, nu ştiu... Am spus atunci că dacă nu pot să reprezint România în străinătate înseamnă că sunt o ruşine pentru teatru. Nu pot reprezenta nici Teatrul Naţional pentru publicul românesc. Am plecat. Nu au crezut. Beligan le-a spus să aibă grijă. «O să vă lase, o să plece.» M-a sunat Horea Popescu. Nu m-am lăsat. Au trimis oamenii acasă...

Am plecat înainte de revoluţie. Probabil după nu aş mai fi plecat. Cum e soarta omului, nu ai de unde să ştii ce se întâmplă. Un alt argument a fost că mi
s-a sugerat să plec. Mi-au adus argumente solide, ştiau că nu puteau să mă aresteze. M-au calmat spunându-mi: «Mama ta traversează când se duce să ia lapte, Doamne fereşte, trece unul pe acolo»... Aşa, simplu. O chestie de asta te calmează."

SALUTUL ROMÂNESC
"Emisiunea aceea cu salutul românesc a fost ceva care m-a enervat foarte tare, pentru că eu fac parte dintre românii care, de fiecare dată când avem ocazia, încercăm să vorbim despre partea bună a ţării noastre, pentru că dacă există în Franţa o ţară prezentă cultural şi spiritual aceea este România. Ce m-a deranjat la salutul acela este amalgamul. Emisiunea este una populară, dar de un nivel foarte scăzut, animatorul este genul care aduce în emisie oameni care să creeze scandal. Aşa-zisul actoraş care imita îmbrăcat ca o ţigancă este un actor care altceva nu face, se agaţă de orice. Ei nu au auzit nici de Eliade, nici de Ionesco, nici de Elvira Popesco, de Brâncuşi, habar nu au. Am să le transmit o glumă. De ce cocoşul este emblema Franţei? Pentru că este singura pasăre din lume căreia, când e în bălegar până la genunchi, îi mai arde să cânte."

CU DELON ŞI DEPARDIEU
Pe Alain Delon a avut privilegiul de a-l cunoaşte la un spectacol în care acesta juca, la Paris. "Fiind prieten cu directoarea teatrului, am fost invitat la ultima reprezentaţie, apoi era o petrecere. Eram emoţionat, dar am intrat la el, şi pentru că nu vedea bine la distanţă a întrebat cine sunt, iar directoarea a spus că un prieten de-al ei actor român. Alain Delon a fost foarte bun prieten cu Elvira Popesco, o dată pe săptămână mânca la prânz cu ea într-un restaurant parizian. Este un foarte mare admirator al României, el ştie, faţă de alţii. Am dat deci mâna cu Delon şi mi-a spus câteva vorbe despre România: «Ce ţară bogată, ce actori aveţi şi ce tradiţie teatrală bogată». Delon a deschis apoi o sticlă de şampanie producţie proprie şi mi-a turnat mie primul: spunând: «Avem un invitat din România, să începem cu el, să-l onorăm, să-i onorăm ţara».

Eram foarte mândru. Am fost bucuros că o asemenea personalitate ştie şi apreciază România. Am fost partenerul lui Gerard Depardieu într-o piesă de teatru numită «Les portes du ciel», în acelaşi teatru în care a jucat şi Delon. Eu jucam acolo, el ştia că făceam deja televiziune, se interesase cine e puştiul, băiatul care joacă un rol mic alături de el. Avea o scenă foarte importantă care nu-i ieşea. M-a impresionat când mi-a spus: «Bogdan, tu eşti actor român, cu şcoală adevărată de teatru. Am o problemă. Nu-mi iese chestia asta. Ce să fac?». Să mă întrebe pe mine Depardieu ceva doar pentru că sunt român şi am făcut şcoala românească de teatru. I-am spus ce credeam, nu ştiu dacă era bine sau rău. El a făcut, iar regizorul i-a spus: «Vezi, Gerard, asta e». Gerard zice: «Asta e, Bogdan mi-a spus. Teatrul românesc, asta e». Apoi, de câte ori ieşea din scenă mă întreba: «A fost bine?». Pe de o parte, mă simţeam onorat, eram şi mândru. Evident că-ţi face plăcere."

"Tu, Oltule, să ne răzbuni..."
Nu a avut răgazul să spună poezii patriotice. "Primesc, la un moment dat, de la Comitetul UTC, sarcină să mă duc la un spectacol omagial. Am sunat-o pe Ileana Pop, asistenta lui Tudor Vornicu, şi i-am spus că eu sunt mai glumeţ din fire, că-mi plac fetele, nu reprezint o imagine pentru aşa un moment important. Ea mi-a spus că s-a mirat când m-a văzut pe liste. Tudor Vornicu nu-şi imagina că pot spune versuri. «Ce poezie o să spui tu?» «Eu am o poezie patriotică, una de Goga.» Mă duc la repetiţie, intru în platou, Vornicu era sus la balconul de la regie. Mă vede: «Ce faci, mă?». «Am venit cu sarcină de sus.» «Ce poezie, tu ştii să spui poezii patriotice?» «Nu, dar dacă trebuie...» «Şi ce poezie ai ales? Am auzit că ai ales o poezie de Octavian Goga. Frumos, tu chiar şi citeşti, bravo!» «Oltul». «Frumos, eu nu o ştiu, dar nu poate să fie decât frumoasă.» Încep, apoi zic: «Domnul Tudor, mai bine vi le spun pe ultimele». «Da, nu e cazul să spui toată poezia.» Şi spun: «Tu, Oltule, să ne răzbuni şi să plecăm în altă ţară!». S-a făcut linişte în platou. Vornicu s-a uitat la mine şi a zis: «Tu asta vrei să reciţi în emisiunea mea?» «Eu nu vreau, dar m-au trimis de la UTC, nu am încotro.» «Bine, du-te acasă şi mai vorbim noi.» Aşa am scăpat, niciodată nu am spus poezii patriotice."

 

Fotografii:






  • Despre baza de date

Centrul de Documentare ISPMN a iniţiat un proiect de monitorizare a presei pe tematica reprezentării minorităţilor naţionale. În cadrul proiectului sunt monitorizate versiunile online ale mai multor cotidiane naţionale, atât în limba română cât şi în limba maghiară.

În munca de colectare a materialelor beneficiem de aportul unui grup de studenţi ai Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, fapt ce ne oferă posibilitatea unei dezvoltări continue a bazei noastre de date.

Proiectul de monitorizare a presei doreşte să ofere celor interesaţi, posibilitatea de utilizare a acestei baze de date  în viitoare analize.